Monday, June 11, 2007

Prea multe filme despre comunism (II)

Continui post-ul precedent in care vorbeam despre filmul lui Cristian Mungiu, despre felul in care este vazut de el de unii - capitalizand de pe urma mizeriei umane a comunismului romanesc - despre ce altceva ar vrea ei sa vada si despre opinia mea vis-a-vis de "utilitatea" unor filme ca si cel recent premiat la Cannes.

Chatalin si Licurici vorbesc ambii despre 4 luni, 3 saptamani si 2 zile in acelasi fel ca si jaunetom, la care faceam referinta in post-ul precedent.

Chatalin : "Pe de alta parte, stau si ma intreb in ce masura e okay ca tragedia colectiva pe care am trait o in infectii ani '80, dominati de prostie si ura, de nimicnicie si paranoia, sa fie material pentru arta cinematografica comerciala, asa cum este aceea pregatita pentru vanity-festivaluri. Ce ma nemultumeste nu este atat munca acestor artisti (in fond, sunt liberi sa intreprinda ce vor in limitele legii), ci... cum sa zic?... pictoralul, coloristica din aceste filme cu succes de boxoffice. Le vad ca pe un fel de cheguevarrisme, asa ceva."
Licurici (despre Restul e tacere al lui Nae Caranfil, vizionat la TIFF) : "…am vazut, in sfarsit, la tiff, un film romanesc care nu are nimic in comun cu ce se intampla in cinematografia romaneasca in ultimii 17 ani. nu e gri, nu e minimalist, nu e despre comunism, nu e de “dupa blocuri”, nu e despre mizerie, nu e cu politisti si nici cu americani."
Vis-a-vis de ce spune Chatalin ma indoiesc tare ca filmul lui Cristian Mungiu e comercial - zic ca ma indoiesc pentru ca eu inca nu l-am vazut - dar probabil va fi unul cu succes de boxoffice (de mentionat, in Romania, altundeva nu). Va avea probabil succes din cauza statutului pe care l-a capatat in urma premiului obtinut si - sper eu - de asemenea datorita povestii pe care o povesteste, pentru ca eu cred ca exista public si pentru asta. Daca a fost distins la Cannes inseamna ca nu e un film doar despre comunismul romanesc sau est-european ci are in spate o poveste universala. Dealtfel filmele premiate recent la Cannes cu Palme d'Or - inafara de Fahreneheit 9/11 probabil - sunt departe de a fi filme cu succes de boxoffice, iar despre côté-ul vanity-festival al Cannes-ului - probabil vroia sa spuna "glamour" in loc de "vanity" daca se referea la "arta cinematografica comerciala" - sunt multe de spus si ar merita un post separat. Festivalul de la Cannes este in acelasi timp cel mai celebru festival de film din lume, dar si cel mai curios. Prezenta starurilor hollywood-iene este asteptata si vanata cu disperare, iar acestea nu se dezmint, trebuie sa apara la Cannes si o fac cu sarguinta an de an. In schimb juriul acorda Palme d'Or lui Cristian Mungiu, fratilor Dardenne si asa mai departe, iar Cannes ramane Cannes.

Dar sa revenim la subiectul initial. Sentimentul de a vedea altceva "pe ecranele patriei", adica mai multe Filantropici - film despre care am mai spus ca e excelent si acum astept cu nerabdare sa vad si ultima realizare a lui Nae Caranfil - e rezumat de Chatalin intr-un paragraf concludent :
"Bun, e clar ca nu ma pot detasa de ipostaza de subiect in toate filmele astea. Ma simt direct vizat, ma vad mereu chinuindu-ma sa ies din pielea unui personaj care mi-a fost impus arbitrar, aceea de om nascut intr-o societate ocupata abuziv de un grup de oameni prosti si rai. Ma vad in toate filmele astea, undeva in background, framantat si incapabil sa indrept o lume stramba."
Sentimentul de stagnare, nevoia de a vedea sintetizat ca lucrurile s-au schimbat si automat de a elimina un "mal de vivre" interior si interiorizat al unei parti a publicului, as spune in special cel tanar. Am fost frapat de cat de putina lume mi-a spus ca a vazut "Filantropica" in Romania cand am abordat subiectul. Dintre cei cu care am vorbit, mai multi au vazut "Moartea domnului Lazarescu", deci faptul ca a fost premiat la Cannes i-a facut mai mult marketing decat distribuitorul sau in Romania, desi filmul lui Cristi Puiu are in mai mica masura profilul unui film cu potential de succes la boxoffice decat cel al lui Nae Caranfil. De unde si concluzia ca promovarea este primul obstacol in aducerea publicului in sali, iar tonul filmului, "deprimant, gri si dupa blocuri" vs. "ironic si atasant fata de realitate" nu e nici pe departe printre cauzele cele dintai. De unde deduc ca public exista pentru ambele genuri de filme si ambele isi au rolul si necesitatea lor. In rest parerea mea despre "prea multe filme despre comunism" - sau prea multe filme gri - am expus-o mai pe larg aici.