Friday, May 11, 2007

Cine si unde se rupe

Romania

Incep cu articolul doamnei Alina Mungiu Pippidi din Romania Libera de ieri, Unde se rupe o tara, in care vorbeste despre fractura care apare in societatea romaneasca cu ocazia campaniei pentru referendumul din 19 Mai. Ea descrie fractura intre cei ce vor vota in favoarea demiterii presedintelui Basescu si cei ce vor vota impotriva ei rezumand consecintele :
  • votul impotriva demiterii va fi un vot de amendare a Parlamentului
  • votul in favoarea demiterii va contribui la defetismul general, la lipsa de incredere in politica romaneasca
Concluzia dansei este ca un referendum castigat de presedinte ne-ar evita de situatia cea mai grava, a generalizarii atitudinii defetiste, dar nu ar face lucrurile sa avanseze foarte mult. In acelasi timp, Alina Mungiu Pippidi afirma ca "suspendarea unui presedinte ales direct, fara motive legale temeinice, loveste in singurul instrument democratic pretuit de publicul nostru: votul direct pentru alegerea presedintelui".

Intr-un alt articol, Cristian Banu vorbeste cam despre aceeasi fractura din perspectiva campaniei presedintelui Basescu care o alimenteaza pe aceasta, Demonizarea celorlalti. Cristian Banu observa ca aceasta campanie se desfasoara pe principiul "cine nu este cu noi este impotriva noastra" radicalizand si isterizand suporterii presedintelui si in consecinta votul in favoarea demiterii presedintelui ar fi votul unor oameni care s-au saturat de permanentul zgomot, de permanenta stare de campanie alimentata de presedinte, optand in schimb pentru o liniste politica pe care autorul o califica de inevitabil mai evoluata fata de anii precedenti, chiar daca incompetenta ramane destul de generalizata printre alesii nostri.

Ca de obicei, adevarul e la mijloc si e dificil de cuantificat. Deminterea presedintelui va creste defetismul pentru unii, mai ales pentru cei care il considera pe presedintele Traian Basescu raul cel mai mic dintre doua rele si va reprezenta solutia cea mai de dorit pentru altii, cei care aleg sa se desparta de el pentru ca nu-i agreaza metodele, chiar daca ii pot acorda prezumtia bunelor intentii. Dar eu nu vad altenativa demiterii presedeintelui ca pe o situatie grava. Daca ne uitam 7 ani in urma, la rezultatul alegerilor din 2000 sau la bilantul guvernarii CDR, prima alternanta din istoria post-comunista a Romaniei, cred ca acela a fost momentul culminant al defetismului populatiei fata de politica romaneasca. Acum suntem mult avansati, nu cred ca lipsa de incredere va fi generalizata din moment ce exista oameni care vor vota in mod constructiv in favoarea demiterii presedintelui. Ramane totusi o necunoscuta, absenteismul. Daca acesta se va inscrie in limitele constatate pana acum atunci nu avem de ce sa ne facem griji prea mari, in schimb daca va creste sensibil atunci cred ca sunt motive sa incepem sa ne punem intrebari serioase despre cum functioneaza tara. Daca in schimb va fi simtitor mai mic, si eu as marsa mai degraba pe o astfel de alternativa, atunci indiferent de rezultat ne putem felicita electorii, avem o democratie care se insanatoseste:) Si merg pe ultima varianta pentru ca recent am avut ocazia sa constat ca political awareness-ul la romani este mai mare decat il banuiam. Dar cum observatia mea este unitara si nu generala, poate ar fi cazul sa nu am prea mari asteptari, nu-i asa?:)

Iar masura rupturii ne-o va da tot rezultatul referendumului, dar sunt de acord cu Cristian Banu cand spune ca discursul presedintelui divide, e inacceptabil pentru un sef de stat chiar si suspendat si nevoit sa-si recastige legitimitatea populara. Orice presedinte are de invatat din felul in care Nicolas Sarkozy si-a dus campania electorala, de la primul si pana la ultimul sondaj de opinie a fost invingator, a vorbit tot timpul alegatorilor pedagogic si succint si a raspuns concurentilor directi doar cand a fost provocat, omul s-a plasat din capul locului in postura celui care duce o campanie de presedinte. Bun, de atacuri si treburi mai mult sau mai putin curate se ocupau cei din rangul doi din partid, dar cand el era in lumina reflectoarelor era exemplar. Nu acelasi lucru s-a putut spune despre Ségolène Royal care a derivat intr-un "tout sauf Sarkozy" agresiv intre cele doua tururi de scrutin si rezultatele au fost mai mult decat concludente.

Franta

Continui despre Franta pentru ca doamna Pippidi a aruncat in articolul ei o fraza de care nu ma pot dezlipi foarte usor :
"Franta, vazuta de pe Dambovita, pare si ea o tara omogena, dar o fractura o traverseaza la mijloc, separand clasele antreprenoriale, de la cea mai de varf la cea mai marunta, de lucratorii din sectorul public, muncitori, minoritati. Alegerile franceze au aratat clar aceasta linie de ruptura ideologica."
Spun din capul locului ca nu impartasesc deloc viziunea dansei cu tenta marxista. E drept ca turul doi a opus un candidat de stanga unuia de dreapta, fiecare reprezentand doua viziuni diferite ale societatii. Dar daca luam lucrurile la bani marunti discurs protectionist vis-a-vis de globalizare de exemplu au avut ambii candidati. Mai mult, ambii au marsat pe insecuritate la momente diferite din campanie. Dar stanga franceza de astazi este o stanga cert revolutionara cand ne uitam spre extrema ei, dar nu-si mai are bazinul de alegatori centrat in "proletariat" ci mai degraba in functionarii publici. Nicolas Sarkozy si-a cautat electoratul nu doar in profesiunile liberale, in antreprenori si in "paturile instarite" - pe ei n-avea de ce sa-i caute pentru ca ii avea deja, ajungea sa-i pastreze - ci in randurile muncitorilor, direct la uzina, acolo unde sloganul "muncesti mai mult ca sa castigi mai mult" a avut un efect pozitiv. Si chiar in banlieues a functionat, pentru ca desi a promovat o imigrare controlata a mers pe valorizarea muncii, iar multi dintre cei din banlieue sunt francezi (proveniti din imigratie, dar francezi) pentru care factorul munca este un element de integrare in societate mai mult decat izolarea lor pe criterii de rasa sau origine ar fi un factor de izolare. Mai mult, in centrul (in)faimoaselor ciocniri cu politia din marile orase ale Frantei din zilele urmatoare alegerilor s-au situat anarhisti si militanti de extrema stanga. Pentru o intelegere mai buna a presupusei fracturi iata un sondaj post-electoral despre demografia votului din 6 Mai. Reiau cifrele despre distributia votului pe categorii profesionale :
  • artizani si comercianti : 82% Nicolas Sarkozy
  • agricultori : 67% Nicolas Sarkozy
  • profesiuni liberale si cadre superioare : 52% Nicolas Sarkozy
  • profesiuni intermediare : 51% Ségolène Royal
  • angajati : 51% Ségolène Royal
  • muncitori : 54% Ségolène Royal
Evident tendinta diferitelor categorii profesionale de a vota stanga sau dreapta se pastreaza, dar proportiile vorbesc de la sine. In categoriile in care stanga obtine de obicei scoruri bune Ségolène Royal n-a reusit sa marcheze puncte importante atat de bine fata de cum a facut-o Nicolas Sarkozy cu categoriile in care de obicei voteaza la dreapta. Semn ca Petit Nicolas a mancat voturi serioase stangii cam de peste tot, inafara probabil de tinerii intre 18 si 24 de ani care au votat pentru Ségolène Royal in proportie de 58%.

Ca sa termin pe acest subiect, fractura nu a fost, Nicolas Sarkozy si-a castigat postul de presedinte pe merit mergand de la cap la coada pe programul si personalitatea lui intr-o alegere in care absenteismul a fost de doar 15%. In cifre absolute a avut cu 3 milioane de alegatori in plus fata de Ségolène Royal. Dar, si aici intervine greul, prestatia lui ca presedinte al republicii si felul in care va conduce reforma promisa vor fi elementele decisive care ne vor arata daca este sa nu o fractura in societate. Dupa cum spune Cristian Banu ca Romania nu are nevoie de o revolutie ca sa se rezolve criza, nici Franta nu are nevoie de o revolutie ca sa se reformeze si prima responsabilitate a presedintelui Nicolas Sarkozy este de a nu duce lucrurile intr-acolo incat sa fie nevoie de una.