Tuesday, December 19, 2006

Raportul comisiei Tismaneanu

In caz ca ati trecut pe langa evenimentele de zilele astea, raportul comisiei prezidentiale condusa de Vladimir Tismaneanu a fost dat publicitatii. In baza lui, presedintele Basescu a condamnat oficial comunismul in fata Parlamentului ieri. Raportul comisiei, disponibil pe Hotnews.ro, Cotidianul.ro sau pe site-ul Presedentiei, este o caramida de 663 de pagini care duce amarnic lipsa de o sintetizare in 30 - 40 de pagini pe care orice om normal sa aiba timp chef si energie sa o citeasca. Discursul presedintelui este intr-un fel o sinteza a ideilor emise de acest imens raport, dar eu zic ca e prea sumara daca amintim doar faptul ca in raport se vorbeste explicit de legatura pe care au avut-o cu sistemul comunist unii oameni publici din Romania de astazi, cum ar fi Ion Iliescu, Cornelui Vadim Tudor sau Adrian Paunescu. Asa ca multumita informaticii si lui CTRL+F iata pasajele din raport care vorbesc despre mai sus numitii, lasandu-l la urma pe Iliescu pentru ca el are parte de cele mai numeroase referinte.

Corneliu Vadim Tudor

La mijlocul anilor 1980, cultul dezvoltase forme fără precedent, depăşind cu mult expresiile relativ benigne de la începutul anilor 1970. Aniversarea a douăzeci de ani de la alegerea lui Ceauşescu ca secretar general a dezlănţuit o avalanşă de imnuri şi ode ditirambice, menite să gâdile nemăsurata sete de mărire a liderului suprem. Laudele servile ale lui Corneliu Vadim Tudor, care era nu numai un neobosit menestrel prezidenţial, dar şi autorul unor vehemente pamflete antisemite, se apropiau de deificare: „Ne bucurăm pentru existenţa providenţială a acestui om, atât de profund ataşat de pământul nostru străbun, ar trebui să ne bucurăm pentru tinereţea sa veşnică, ar trebui să fim cu toţii recunoscători pentru faptul că-i suntem contemporani şi să-i mulţumim pentru toate acestea. Numai datorită voinţei sale suntem acum cu adevărat stăpâni în casa sufletelor noastre”. (pag. 112)
"Perioada Ceauşescu a marcat o extindere a antisemitismului [...] Volumul de poezii antisemite al lui Corneliu Vadim Tudor „Saturnalii” a apărut cu sprijinul unuia din cei mai apropiaţi ciraci ai Elenei Ceauşescu." (pag. 562))
"La rândul ei, Elena Ceauşescu, o persoană cu slabe înzestrări intelectuale, însă animată de o ambiţie nemăsurată, a devenit şi ea subiectul unui deşănţat cult. S-au întrecut în această privinţă barzii oficiali ai ceauşismului, poeţii de curte Adrian Păunescu şi Corneliu Vadim Tudor. Un întreg aparat de propagandă a contribuit la crearea unui climat al linguşelii, ipocriziei şi duplicităţii universalizate. În atari condiţii, simpla decenţă devenea un act de rezistenţă, iar sfidarea pe faţă a dictatorului şi a aparatului pe care se sprijinea devenea o formă de curaj etic exemplar." (pag. 627)
"Printre exponenţii protocronismului s-au remarcat prin vehemenţă: Paul Anghel, Eugen Barbu, Corneliu Vadim Tudor, Doru Popovici, Dan Zamfirescu, Ilie Bădescu, Ion Lăncrănjan, Pompiliu Marcea, Ion Dodu Bălan, Dinu Săraru, Adrian Păunescu, Mihai Ungheanu, Nicolae Dan Fruntelată, Artur Silvestri, Ilie Purcaru etc. Publicată sub egida Comitetului pentru Cultură şi Artă al capitalei, revista „Săptămâna” a fost principala tribună de manifestare a pseudonaţionalismului manipulator al perioadei ceauşismului târziu. Revista a publicat adeseori documente ale Securităţii menite să atace şi să compromită exilul literar anticomunist." (pag. 632)

Adrian Paunescu

"Cel ce se substituise partidului şi se identificase cu ţara aceea jinduită, binecuvântată, demnă de toate superlativele imaginabile, şi-a găsit un instrument excepţional de fortificare a puterii în persoana lui Adrian Păunescu, poet relativ tânăr, de un talent incontestabil şi care, la prima vedere, nu se număra printre cei uşor de manevrat. Pentru că şi-a dorit ca poezia lui să mişte sufletele şi să agite mulţimile, acest poet a recurs, cu sau fără ştiinţă, la o bună parte din vicleniile stilistice ale poeziei agitatorice a primilor ani de comunism. El a apelat constant la fondul primitiv emoţional al cititorilor, la şantajul sentimental, la setul infailibil de trucuri lacrimogene, ferindu-se însă să dea poeziei sensul negator şi înverşunarea anilor 1950. Adrian Păunescu a reuşit – cu argumente pe care le bănuim – să obţină aprobarea clanului Ceauşescu pentru ca cenaclul revistei „Flacăra” să se transforme într-o manifestare grandioasă şi, mai apoi, într-un spectacol itinerant (televizat), cu zeci de recitatori, interpreţi, cântăreţi, mişcându-se, toţi, fără şovăire, la comandă, ca vrăjiţi de bagheta lui magică. La rândul lor, tinerii spectatori cărora li se adresa – în săli, în pieţe sau pe stadioane – intrau într-un soi de bizară frenezie. Li se părea că, faţă de atmosfera sumbră în care erau obişnuiţi să trăiască, participă la un eveniment epocal, la un moment astral. Cenaclul a început în curând să semene, prin rânduială şi gestică, cu săvârşirea unui ritual: modelul religios pare a fi indispensabil propagandei totalitare când vrea să aibă succes. Poetul nu uita, însă, niciodată să amintească tuturor celor încântaţi de ce văd şi de ce simt că datorează Conducătorului suprem – care vorbeşte prin gura lui – supunere şi iubire, căci numai El le poate asigura, în vremurile acelea tulburi şi în colţul acesta de lume, liniştea şi stabilitatea. Nimeni nu a făcut un mai mare serviciu propagandei şi regimului lui Ceauşescu." (pag. 507)
"În schimbul serviciului făcut conducătorului, Adrian Păunescu – un nume pe buzele tuturor – a devenit indispensabil şi puternic în ierarhia propagandei, slobod să înfăptuiască, să îndrepte erori, să facă numeroase fapte bune, să acţioneze peste limitele ştiute. A fost citit cu pasiune, versurile lui i-au fost recitate şi cântate cu vehemenţă, cum nu ştim să fi fost vreodată recitaţi şi cântaţi poeţii neamului. Dar nu putem uita că a atras într-o cursă propagandistică sufletele candide ale adolescenţilor, izbutind să deverseze energiile lor explozive în numele supravieţuirii unui regim odios. Din perspectiva dăinuirii acestuia, se poate spune că interzicerea Cenaclului Flacăra – la insistenţa unor membri ai clanului care au profitat de moartea unor tineri în timpul „reprezentaţiei” – a fost cea mai mare eroare tactică a Secţiei de Propagandă a partidului." (pag. 507)
Alaturi de CV Tudor (pag. 627).

Alaturi de CV Tudor (pag. 632).

Ion Iliescu
"La fel de adevărat este faptul că succesorii acestui regim, grupaţi în Frontul Salvării Naţionale, conduşi iniţial de gruparea Ion Iliescu-Petre Roman, au continuat să cultive metode similare cu cele practicate de comunişti: demonizarea societăţii civile şi a partidelor democratice, manipularea simbolică, propaganda deşănţată şi chiar utilizarea fasciilor minereşti pentru strangularea fragilului pluralism născut în decembrie 1989. Mineriada din 13-15 iunie 1990 a fost o consecinţă directă a menţinerii structurilor autoritare criptocomuniste, în pofida declaraţiilor de ruptură cu vechiul sistem14. Mentalităţile succesorilor lui Ceauşescu erau impregnate de anti-intelectualism anti-occidentalism şi antipluralism, trăsături definitorii ale stalinismului naţional pe parcursul întregii sale existente. Regimul Iliescu care a funcţionat între 1990 şi 1996 a fost o combinaţie de colectivism oligarhic (din punct de vedere economic şi social) şi autoritarism bazat pe mistica preeminetei Statului asupra oricărei realităţi sociale." (pag. 13)
"Tot astfel, numele marilor vinovaţi, deci ale potentaţilor comunişti şi ale inchizitorilor securişti, trebuie cunoscute. România comunistă nu a fost guvernată de fiinţe extraterestre. În fruntea ei, respectiv în fruntea diverselor instituţii cheie (Biroul Politic, Comitetul Executiv, Prezidiul Permanent, Secretariatul, Comisia Controlului de Partid, secţiile CC, Securitate, comitetele regionale/judeţene de partid) s-au aflat, în diverse perioade: Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu, Iosif Chişinevschi, Miron Constantinescu, Nicolae Ceauşescu, Alexandru Drăghici, Chivu Stoica, Petre Borilă, Constantin Pîrvulescu, Alexandru Bârlădeanu, Ion Gh. Maurer, Gheorghe Apostol, Emil Bodnăraş, Alexandru Moghioroş, Leonte Răutu, Leontin Sălăjan, Dumitru Petrescu, Dumitru Coliu, Elena Ceauşescu, Manea Mănescu, János Fázekás, Iosif Banc, Iosif Uglar, Maxim Berghianu, Richard Winter, Gheorghe Rădulescu, Paul Niculescu-Mizil, Ilie Verdeţ, Ion Stănescu, Tudor Postelnicu, Ion Iliescu, Virgil Trofin, Vasile Vâlcu, Dumitru Popescu, Ion Coman, Ghizela Vass, Ştefan Andrei şi lista poate continua29. Fiecare activist a îndeplinit ceea ce el sau ea considera o nobilă misiune: aplicarea cu infinit devotament a liniei partidului, indiferent de costurile umane." (pag. 18)
"Combinată cu o limitată liberalizare internă condusă de sus, distanţarea faţă de Moscova a oferit noului val de birocraţi de partid din ce în ce mai siguri de sine un suport ideologic: susţinătorii şi protejaţii lui Ceauşescu de la sfârşitul anilor 1960 erau aparatcici de vârstă mijlocie, care se considerau cu adevărat exponenţii unei clase manageriale naţionale aflate în ascensiune. Eliminarea vechii gărzi staliniste le-a asigurat mult-aşteptata şansă de a urca în ierarhie. Aceşti birocraţi din partid şi guvern s-au identificat cu promisiunile de autonomie din prima etapă a ceauşismului şi au participat fără ezitare la consolidarea puterii personale a noului secretar general. Printre aceştia s-au numărat Maxim Berghianu, János Fazekás, Ion Iliescu, Ion Ioniţă, Paul Niculescu-Mizil, Cornel Onescu, Gheorghe Pană, Vasile Patilineţ, Ion Stănescu şi Ilie Verdeţ, care lucraseră în anii 1950 şi la începutul anilor 1960 sub conducerea lui Ceauşescu." (pag. 32)
"În calitatea sa de secretar al Comitetului Central însărcinat cu politica de cadre, Ceauşescu şi-a demonstrat încă o dată loialitatea prin organizarea unei masive epurări a membrilor de partid care se pronunţaseră împotriva lui Gheorghiu-Dej în perioada 1956-1957, care a dus la zeci de mii de excluderi din partid. Ceauşescu răspundea şi de organizaţiile de tineret şi a colaborat atât cu ministrul de Interne Alexandru Drăghici, cât şi cu liderii UTC şi ai Uniunii Asociaţiilor Studenţilor Comunişti din România (Virgil Trofin, Ion Iliescu, Ştefan Andrei, Cornel Burtică, Cornel Pacoste, Ştefan Bârlea şi Mircea Angelescu) pentru a „restabili ordinea” în universităţi." (pag. 72 - 73)
"Aşa a apărut, în vara anului 1956, ideea formării Asociaţiilor studenţeşti, care, printr-un cadru mai relaxat şi adaptat, aveau menirea de a-i atrage pe studenţi. Preşedinte al comitetului de organizare a Asociaţiilor studenţeşti a fost desemnat Ion Iliescu, un tânăr activist în vârstă de 26 de ani, care a avut o carieră spectaculoasă în organizaţiile de tineret comuniste." (pag. 149)
"La rândul său, spre sfârşitul anilor ’50, Ion Iliescu, liderul studenţilor comunişti, s-a arătat revoltat de atitudinea „de împăciuitorism cras în rândul studenţilor”, i-a acuzat pe profesori că „nu ştiu să înarmeze studenţii cu teoria marxist-leninistă pentru a lua poziţie faţă de încercările duşmanilor”, a dat asigurări că „s-au luat măsuri împotriva elementelor care sau dovedit a fi duşmănoase” şi că s-a implicat personal în exmatriculări." (pag. 150)
"Ceauşescu i-a promovat pe majoritatea activiştilor cu care a colaborat în anii ’50 şi în prima parte a anilor ’60, în special lideri ai tineretului – Petre Lupu, Ion Ioniţă, Virgil Trofin, Ion Iliescu, Cornel Burtică, Ştefan Andrei, Maxim Berghianu, Petre Blajovici, Paul Niculescu-Mizil, Cornel Onescu, Gheorghe Pană, Ion Stănescu, Ilie Verdeţ etc85. De altfel, deja majoritatea membrilor Comitetului Central al PCR de după 1965 avuseseră în prealabil o carieră în UTM86. Totuşi, o parte dintre favoriţii lui Ceauşescu, cum ar fi Virgil Trofin sau Ion Iliescu, au intrat în dizgraţie din anii ’70, după ce regimul patronat de Ceauşescu a degenerat spre o formă extremă de patrimonialism, caracterizată de personalizarea şi concentrarea radicală a puterii, de cultul personalităţii, tentaţii dinastice şi nepotism, de clientelism şi corupţie, de imprevizibilitatea şi arbitrariul deciziilor, de nesiguranţa poziţiilor, de estomparea liniilor de separaţie dintre partid şi stat, dintre sfera privată şi cea publică." (pag. 151 - 152)
"Operaţiunea de restabilire a controlului a fost dusă de Securitate şi activiştii de partid şi de tineret. În informarea către Biroul CC al UTC pe care a făcut-o primul-secretar al Uniunii, Ion Iliescu, care deţinea şi funcţia recent înfiinţată de ministru al Tineretului, acesta a vorbit despre o „manifestare huliganică”, la care au participat sute de personae şi care s-a soldat cu arestări. Iliescu era scandalizat de lipsa de reacţie a activiştilor UTC: „Mai ales când au venit elementele turbulente, studenţii, cadrele de la municipiul UTC trebuiau să ia poziţie." (pag. 152)
"Gheorghiu-Dej şi acoliţii săi au respins de stalinizarea iniţiată de Nikita Hruşciov şi au exploatat sentimentele antisovietice ale populaţiei pentru a-şi clădi o bază de putere. Acest lucru îl recunoaşte chiar şi un fost ideolog comunist precum Ion Iliescu. Nu s-a produs de fapt în România o de totalitarizare a dictaturii în sensul transformării ei într-un regim mai tolerant şi al scăderii impactului ideologiei asupra întregii societaţi. Dimpotrivă, după o scurtă şi precară liberalizare, Nicolae Ceauşescu, venit la putere în martie 1965, a reluat la puţin timp după aceea vechile fixaţii staliniste." (pag. 607)